Desi citesc nu m-am grabit sa arunc cu pietre niciodata in cei care marturiseau ca nu le place chestia asta. Inteleg. Desi pe undeva imi explic si prin faptul ca probabil nu au gasit o carte care sa le placa. Majoritatea (cel putin a celor de relativ varsta mea) cunosc mai mult cartile pe care erau "fortati" sa le citeasca in scoala. Si asta nu e tocmai un pas cu dreptul in ale lecturii. Cartile de scoala sunt... carti de scoala, nu stiu cat de mult le poti asocia cu placerea. Dar acum, felul in care vad eu cartile e cam asta: entertainment provenit din placerea de a descoperi ceva, usor usor. Ca un film care se deruleaza mult mai lent, in mintea ta, pe care il poti modela dupa felul tau de a percepe, pe care il poti interpreta, un film FLEXIBIL. Si mult mai detaliat. Sau in cazul cititorilor ceva mai "profesionisti" pot exista interese la nivelul personajelor nu numai al firului epic. Sau al stilului autorului (Virginia Woolf va zice ceva?) . Asa ca nu prea vad cum cineva nu ar putea sa isi gaseasca pana la urma o carte care sa il faca sa spuna ca ii place sa citeasca. Dar nu are importanta... nu neaparat. Am cunoscut si persoane minunate care nu prea aveau a face cu literatura. Si nu erau nici mai prosti nici mai inculti nici mai lipsiti de sensibilitate ca altii, spre dezamagirea literatilor invrajbiti si cu ochelari de cal.
Acum fenomenul literaturii e foarte interesant. Si pe baza orelor mele de teorie literaa as mai putea lungi mult subiectul asta. Acum insa in era vitezei si alte clishee de gen... lumea incearca sa evadeze. Si evadeaza prin filme, prin carti, prin muzica, prin iesiri din oras, jocuri PC... the usual. Si totul a capatat evident o dimensiune economica prin care producatorii isi vand produsele celor insetati de evadare. Sub label-ul de realitate virtuala, transpunere, poveste etc. Si totul deodata are o implicatie psihologica mult mai vasta. Nu mai e "setea de cultura" cand vorbesti de o carte, de literatura. E setea de aventura, savurata si asa doar prin intermediul cuvintelor, imaginilor... Un fel de refulare, asa cum se poate vedea si din bloguri :)) Totul devinde "comercial" si esti lovit de aceasta exprsie peste tot: literatura comerciala, muzica comerciala, film comercial... cica arta adevarata nu mai e comerciala. Nu vinde.
Ei bine. Tinand cont ca totul acum trebuie sa aiba o latura comerciala, cand e vorba de literatura vorbim de public tinta. Citeam acum ceva timp ca o statistica a editurii Polirom ridica degetul nemilos si acuzator spre majoritatea coplesitoare a cititorilor caaare.... erau femei. Si care... consuma in general literatura de... dragoste. Adica romane ieftine ar zice unii. Adica barbatii nu prea citesc?? Adica Polirom a inteles ca trebuie sa tipareasca mai mult pentru femei. Si nu doar Polirom evident, ci tot restul.
Vorbisem mai devreme despre evadare, nevoia de a construi o lume imaginara. Stiu ca suna bolnav dar asa cum stiu eu omul are extrem de multe chestii mici aparent si extrem de bolnave dar care de fapt sunt perfect normale atata timp cat sunt tinute departe, ascunse si incuiate. Ei bine acum cativa ani (buni) cand eram o pustoaica trecuta de 12 ani probabil ma apucasem sa scriu o poveste. Ma rog, mai multe, dar nici una din ele nu ajunsese intr-un stadiu atat de inaintat. Pentru ca si atunci imi placea sa scriu si aveam o idee despre cam cum suna o poveste bine inchegata, cu personaje interesante si conturate etc. Evident ca treaba nu mi-a iesit iar eu spre eterna mea dezamagire constientizam ca nu prea iesea mare lucru desi imi dadeam toata silinta (povestea era tampita, uitam detalii ale conflictului, uitam nume de personaje, pierdeam firul epic si culmea... ajungeam sa imi dau seama ca personajele mele nu exprimau ceea ce mi-as fi dorit eu, ca erau ba prea slabe ba nu aveau credibilitate... ) a trebuit sa accept ca nu aveam un geniu de scriitor in mine. Povestea mea insa era despre un vampir care sa indragostise de o fata, muritoare de rand. Alesesem o poveste de dragoste cretina de drept, evident, la care probabil visam si eu in linistea fanteziei mele de tanara pubera. Poveste care, scrisa de mine, prindea viata. Norocul meu cel mare a fost ca pe langa cele multe lipsuri aveam un plus urias: imaginatie. Puteam sa imi imaginez lucrurile perfect, situatii, locuri, decoruri, personaje... era insa extrem de greu sa le transpun in scris, scrisul nu reusea niciodata sa exprime exact grandoarea sau teama sau infatisarea, ceea ce imi imaginam eu.
Ca acum ceva timp sa citesc pe undeva absolut intamplator despre un film cu un vampir care se indragosteste de o fata. Am avut o reactie ciudata. M-am suparat. Era povestea MEA. Sau ma rog... ideea mea. Asa ca am dat o fuga acasa sa caut filmul. L-am gasit in varianta "camera", curiozitatea a fost insa prea mare ca sa imi mai pese de acest detaliu care in orice alta situatie ar fi fost hotarator. Si am ramas probabil pe tot parcursul filmului cu o expresie tampa. La final eram sigura: autoarea povestii TREBUIA sa fi fost o femeie. Pentru ca numai o femeie putea sa isi imagineze asa ceva si am sa explic si DE CE.
Am dat un search pe net si, adevarat, exista chiar o carte (ma rog mai multe), anume seria "Twilight" scrise de autoarea Stephenie Meyer. Inca perplexa in urma descoperirii mele care inca o data imi dezvaluia ca nu sunt vreun geniu in serie unicat :)) am dat fuga prin librarii si m-am intors acasa cu ceea ce parea a fi inamicul: cartea "Luna Noua" de Stephenie Meyer. Si m-am pus pe citit, pana dimineata am si terminat. Trebuia sa citesc, sa stiu despre ce e vorba. Si am aflat. La final eram fericita. Fericita ca un copil curios care cotrobaie prin sertarele pline cu lucruri "de adult". Patrunsesem in intimitatea lui Stephenie Meyer si INTELESESEM sau mai bine zis STIAM ce simtea. Stiam de ce scrisese cartea. Intelegeam perfect totul si prin urmare mi se parea penibil. Era ca un fel de declaratie publica ascunsa in cartea aceea prin care femeia anunta ca e plictisita de viata si spera in CEVA, un fel de fat frumos pe cal alb, o minune, un eventual vampir care sa o faca sa simta ca traieste, ca nu mai e doar o muritoare de rand, neinteresanta si fara chef de viata.
Sunt monstruos de rea. Poate. Dar stiu, pentru ca si eu cazusem in capcana asta la un moment dat, un moment in care, norocul meu, varsta ma putea scuza foarte usor. Si motivul pentru care nu eram multumita de ceea ce scriam era ca nu reuseam sa fac din eprsonajele mele ceea ce mi-as fi dorit: vampiul meu nu era destul de masculin parca, exageram in descrierea lui pana la penibil, in timp ce fata mea era stearsa si nu stiam, nu gaseam nimic cu care sa o ridic putin la nivelul lui. Sa o fac sa merite ceea ce i se intampla. Si exact lucrul asta i se intampla si domanei Meyer, sotie si casnica in timpul in care nu scrie despre vampiri si fete neinteresante. Penrsonajul ei feminin e bolnav, e sters, e aproape pe cale sa se sinucida pentru o dragoste care nu are neaparat un liant, e o dragoste pentru inedit, pentru vampir, care evident nu are nici un defect. Ea e chiar urata si neinteresanta dupa propriile descrieri. E O MINUNE! tocmai de fata asta fara scop fara orientare fara nimic s-a indragostit un vampir care ar sacrifica orice de dragul lipsei ei de materie interesanta. O sa se ridice impotriva mea nori de ura si valuri de capete care tipa: da dar dragostea e oarba! DA, raspund eu intimidata... dar cand scrii la persoana intai incerci sa fii personal nu ? incerci sa transmiti cititorului viziunea personajului, nu? Nu. Pentru ca Meyer ne arata ca nu. Meyer clar s-a axact pe conturarea personajului masculin. Pentru ca el o interesa pe ea, in timp ce Bella, un fel de Meyer deghizata, nu mai are nevoie de prea multe cuvinte, Meyer se stia Bella asa ca ce rost mai avea sa dezvolte subiectul, nu? Ce rost mai avea ca scriitoarea trebuia sa isi concentreze 5% macar din energia ei dumnezeiasca atotputernica de scriitor si creator al operei in construirea unui personaj cu mai putine idei fixe si cu mai multa constiinta de sine. Gretos.
Si evident armate intregi de adolescente din toata lumea cadd extaziate in genunchi pe atarul soft porn-ului lui Meyer. Este superba. Nu conteaza ca personajele nu au substanta. Ca povestea in sine nu prea are temei, nu prea are conflict si chiar admitand ca vampirii ar exista nu are credibilitate. Nu "curge". Pentru ca totul se invarte de fapt in jurul ineditului, al pasiunii si al primelor iesiri de natura hormonala. Miroase a hormoni. A nevoie de pasiune. Si acum stiu de ce fetele citesc asta. Si de ce le place. Le place Edward Cullen, vampirul cica.
Si pe undeva pe un site era comparata Meyer cu autoarea lui Harry Potter, J.K. Rawling. Nu sunt fan Harry Potter, am trecut de mult de varsta asta dar... afirmatia asta mi se parea si mie tampita. Rawling chiar AVEA imaginatie. Rawling chiar si-a creat o lume proprie, inedita, interesanta, plina de mistere de culoare si personaje amuzante, in viziunea unui copil cel putin. A creat locuri imaginare, obiecte ciudate. Ce a facut Meyer? A creat soft pornul? Sau nu a mai auzit lumea de vampiri.
In fine... trebuie sa ma calmez :)) Stiu ca multora le place. Si nu ii acuz pentru asta. Pana la urma... daca iti place ceva, il faci, nu mai conteaza ce e si de ce. Conteaza ca pe moment iti trece timpul si ca.. you have some fun. Ca atunci cand asculti muzica... asculti fie ca dansezi, fie ca te gandesti la ceva, fie ca zgomot de fond... fie ai o stare deosebita. Asa si cu literatura. Nu toata lumea citeste din "dorinta de cultura", literatura e si entertainment nu numai informare sau...